Când afară plouă...

  N-am mai trecut pe la el de mai bine de o lună. Obişnuiam să merg săptămânal, chiar dacă doar pentru câteva ore. Şi mereu se întâmplau aceleaşi chestii. Mâncam împreună...mai mult eu mâncam, el prefera doar să mă privească, mereu zice că a mâncat. Mănânc turceşte, în pat, şi cu farfuria în brațe. În alte vremuri, în bucătărioara cea mică, eu stăteam în capul mesei, bunicul la mijloc, şi bunica lângă aragaz. Vorbeau separat dar se înțelegeau cumva. Dar când se punea mâncarea, discuția înceta. Acum...am rămas doar noi doi...parcă ar vrea să mă întrebe ceva, dar nu ştie ce.
  N-am mai trecut pe la el de mai bine de o lună pentru că viața mi-a luat-o puțin la vale, nu ştiu ce aş putea să-i spun, şi să nu-l mint. Şi iar o să mă întrebe "Radu ce mai face? Tot nu vreți voi să va luați? Să mor şi eu împăcat" . N-am mai trecut pe la el....
    Aproape ca un automatism, m-am culcuşit în pat, pentru că afară pluă, mi-am făcut un ceai şi am deschis o carte. Am mai citit-o, dar aşa am simțit acum, s-o aleg fix pe ea din raft. Pentru că "rainy day kit" include şi lăbuțe şi cozi pufoase, îmi vin şi mieunătorii în brațe. Şi mi-e bine. Dar îmi dau lacrimile instant....
  Îmi aduc aminte de uşa de la verandă deschisă, miros de ploaie, tunete puternice şi stropi care îmi ajung pe degetele de la picioare, făcându-mă să le trag brusc, şi apoi să le scot iar. Bunicii sunt în camera lor, şi comentează ştirile. Şi îmi dau lacrimile.
   În tăcere...în casa lui rămasă goală, trec neîncetat fantomele trecutului. Pentru mine o seară solitară are alt farmec. E..ceva tainic. Dar pentru un bătrân...care priveşte mereu la masa din colț din bucătărioară, la soba lângă care ațipeam iarna, când în cameră încă se mai aud ecourile mele şi ale bunicii, plecată odată cu plecarea mea la facultate, cum naiba arată o seară solitară? Fix o seară din asta ploiasă, rece, cleioasă, doar el şi gândurile lui...